 MirelaMembru nouDin: Cluj - Napoca
Postari: 17
|
|
Absurd
Faptul că eu cred într-un anumit absurd mă face să cred în ceea ce însemn eu . Faptul că absurdul e peste tot chiar şi în mine îmi asigură o stare de linişte din punct de vedere psihic... asta o zic doar pentru a-mi păcăli mintea sau e doar o concepţie de-a mea despre ceea ce înseamnă absurdul pentru mine .
Eram mult prea dezorientată pentru a putea inţelege ce înseamnă întradevar pentru mine acest cuvânt „ absurd ” . Îl auzim atât de des încat începem să ne scârbim de el fără a ne da seama ce înseamna întradevar .
Albert Camus spunea „ Sentimentul absurdului , care , este o relevaţie prin tărie afectivă , persoanală si incomunicabilă , un sentiment confuz , nedeterminat si totuşi sigur , având caracterul unei certitudini ” - îmi dă de înţeles căt sunt de departe de esenţa acestui cuvânt şi ce semnificaţie importantă are el pentru noi . Este format din şase litere şi este defapt totalitatea a ceea ce ne înconjoară . Cuprinde tot ceea ce e în lumea aceasta deoarece toate lucrurile , toate fiinţele au partea lor de absurd în ele . Totalitatea sentimentelor ascunse ale minţii uname , totalitatea a ceea ce ne reflectă ele în minte . Straniu .
Absurdul e atât de complex încat încep să cred că fară el nu am exista , că iubirea face parte din absurd . Iubirea absură... ? Cine ar crede ca până şi iubirea e un lucru absurd?... Cine ar mai crede în iubire?!... Pe faţa mea apare un zâmbet şters şi plin de melancolie . Fac ce fac , mă plimb prin lumea cărţiilor şi dau tot de aceaşi persoana .. Albert Camus ... „ Donjuanismul ” ... atât de multă dreptate.. „ Cu cât iubim mai mult cu atât se întăreşte şi absurdul ” . Totul , dar totul are legătură cu absurdul . Chiar şi cel mai elementar lucru conţine o parte de absurd . Cum să mă gândesc la acea iubire sensibilă şi nevinovată ?... Cum aş putea eu un om normal să iubesc un alt om atât de tare încât acea iubire să devină absurdă ?... Iubirea e un sentiment plăcut plin de tandreţe şi atitudine . ...
Dacă mă gândesc bine observ că până şi moartea e absurdă . În creştinism există o viaţa pământeană şi o viaţa de apoi . Dacă stăm să analizăm acest lucru observăm că mulţi oameni cred cu o tărie mai mare în viaţa ce va să vie decât în viaţa actuală pe care o au de trăit . Incercând să ne gândim că în momentul în care trupul e părăsit de suflet , sufletul îşi găseşte o alinare eternă acolo , undeva , sus.. Încerăm să-i ascultăm sfaturile , încercăm să fim mai buni , încercăm să iubim , încercăm să fim omaneni . Oameni demni de ceea ce se numeşte lumea de dincolo . Încercăm . Absurd . Nu merită doar să încerci nu merită să speri pentru că a spera e un lucru absurd . Nu trebuie să stai să astepţi ceva , trebuie să înveţi să caştigi tu acel ceva... Prin munca ta... Prin credinţa ta . Prin ceea ce se numeşte Iubire fată de Dumnezeu.
Sinuciderea pare a fi un mod prin care le arăţi oamneilor că nu ai ştiut să-ţi trăieşti viaţa aşa cum ai fi vrut tu , sau că ţi-a ajuns starea aceasta de nesigurantă pe care ai trăit-o toată viaţa ta.
Albert Camus – Absurdul şi sinuciderea . „ Îi vad pe alţii lasându-se , în chip paradoxal , ucişi pentru ideile sau iluziile care le oferă o raţiune de a trăi ( aşa numita raţiune de a trăi este totodată o excelentă raţiune de a muri . ”
„ A te omorâ înseamnă , într-un sens şi că în melodramă a mărturisi.A mărturisi că eşti depăşit de viaţă sau că nu o mai înţelegi .” – Aceste fragmente ne atestă faptul că da ; sinuciderea e un handicap . Nu mai putem trăi într-o lume în care ne e străin totul , chiar şi persoana noastră . ... Într-o lume în care nu înţelegem ceea ce ne înconjoară . ...
Haideţi să trecem din aceasta stare , prejudecată a sinuciderii şi a vieţii şi să vă povestesc ce am paţit eu . Un om plimbându-mă în voie pe stradă încercând să găsesc marele nimic al unui nimic. Zăresc o doamnă ce stătea şi aştepta , mă uit în stânga , mă uit în dreapta şi nu observ nimic şi pe nimeni venind . Ajung în dreptul ei , iar ea mă opreşte şi începe:
- Bună , ai putea să mă ajuşi tânără domnişoară ?
- Bună ... cu ce ..? răspund eu cu un glas ciudat , fără a avea vre-un chef de poveşti ..
- Îmi spui şi mie cum pot să ajung de pe această stradă întunecată şi pustie în oraşul luminat şi plin de oameni dornici de viaţă ? ...
În gândul meu ziceam .. Doamne ce om , de ce dau peste astfel de oameni în acest moment.. ? Şi într-un sfârşit îi răspund ...
- A , cred că ar trebui să întrebaţi o altă persoană , în momentul de faţă ascult muzică şi sunt mult prea preocupată de ceea ce e în caştiile mele .
- Multumesc oricum ! ... În tot cazul nu aveai cum să-mi spui şi de nu aveai muzică .. eşti doar un copil , nu ai tu de unde să ştii unde este acest oras de care vorbesc eu .
Eu cu nişte ochii bulbucaţi la auzul vorbelor ei am rămas umpic şocată apoi , am răspuns :
- ... Cu plăcere ... iar ea mă strânge în braţe şi mă pupă
- Taci , nu zice nimic . Vorbele nu îşi au rostul , am citit acest lucru pe ochii tăi
- Da... chiar asta ziceau ...
- Ai o minte frumoasă
- Vă mulţumesc însă , nu despre asta vorbeam .
- Da , ştiu .
- Bine.
- Vă urez succes în căutarea acelui oraş
- Fată drăguţă , mulţumesc
- Da , cu placere ...
- Ne mai vedem , vreodată !...
Ea a rămas în urma mea , iar eu am plecat fericită că am scăpat de înca un om ce doreşte să pătrundă în mine . Cât de absurdă a fost această discuţie , cât de absurd a fost sentimentul pe care l-am avut în momentul în care ea îmi zicea ceea ce se află în mine doar uitându-se la mine , parcă eram un lucru transparent fără vlagă în el .
Paradoxal. Cât de stranie a fost această doamnă şi cât de bine a ştiut să mă citească . Printr-un dialog atât de absurd fără o logică , raţiune , simţire , chiar şi discernământ a putut afla atatea lucruri despre mine . Caut în mintea mea un răspuns însa nu găsesc nimic , absolut nimic doar cuvânul acesta ce mă macină atât de tare !
Îmi răsună în trup, în minte , în suflet , în inima , în tot , în fiecare vena , în fiecare colţişor al organismului meu , îmi răsună chiar şi în obiecte ce nu au viaţă , în oameni ce trec pe lângă mine , un calvar ! Mă ucide , mă omoară , mă chinuie , mă induce în stări ciudate , mă cuprinde , mă lasă , mă atinge , mă mişcă , mă împiedică , mă sarută ! Apetisant , e stresant , mă face să delirez , mă sufocă chiar , însă , în momentul în care primesc acest sarut mă eliberez de tot , chiar şi absurdul ce e atât de amar poate fi un dulce , al infinitului ce-ţi rămâne întipărit în buze . Mă infioară , aş trce prin aşa ceva toată viaţa mea , doar pentru a mai simţii gustul acestui sărut . Aş face ca imposibilul să dispară , aş transforma absurdul în realitate doar pentru tine .. sărut dulce !
.... Absurdul vieţii , eşti etern ! ...
|
|
o sa o citeasca si altii ai sa vezi ca e ciudata :-"
Tine-o tot asa.